Tâmpirea lumii în evoluţie

Pe zi ce trece mai văd pe internet sau la magazin, ori la parterul blocului câte un prost. Şi din zi în zi, mi se pare că se tâmpeşte lumea tot mai mult, că cei 7 ani de acasă sunt de fapt 7 ani de maidan, iar bunul simţ nu mai este explicat în niciun cod de bune maniere.

 

Un individ: dăm bine:X::

Eu: ce facem mă?

Un individ: …

Un individ: nimik

Eu: aşa mă gândeam şi eu

 

Ce hal de id avea, nu mai zic, unii au o problemă dacă nu îşi arată puterea prostia  prin cuvântul boss alături de semne tâmpite şi nume încâlcite, menite să arate cultura  incultura.

Relaţii, prietenie, iubire, prostie? - partea a treia- relaţii la distanţă

   Am mai scris două articole(aici şi aici) despre relaţii şi într-unul din ele chiar începusesem să scriu câte ceva despre relaţiile la distanţă, dar nu am tratat subiectul. Puteţi citi aici o mică poveste, scrisă chiar de protagonista unei relaţii la distanţă(Teea scumpo, eşti o fericită, cine nu şi-ar dori să fie în locul tău).

 

   Fiindcă până acum nu am trăit şi nu am simţit aşa ceva pe pielea mea, sunt neutră, imparţială şi pot aduce argumente şi pro şi contra unei relaţii de acest fel. În acest secol al vitezei când tehnologia avansează pe zi ce trece iar oamenii mai au puţin şi se transformă în roboţi setaţi doar pe câteva programe, de ce nu s-ar încerca transmiterea sentimentelor printr-un simplu click, de ce nu s-ar încerca marea cu sarea?

 

   Scriam acum ceva timp…De ce aş crede o persoană pe care nu a văzut-o decât într-o poză, care îmi spune(adică scrie că pe messenger utilizez mai mult scrisul decât sunatul şi vorbitul cu lumea) că sunt cea mai cea, sunt aşa şi pe dincolo, că el este îndrăgostit până peste urechi. De ce aş crede? Am vreo dovadă? De fapt, cum poţi iubi o persoană pe care nu ai cunoscut-o face to face? Poate îi iubeşti stilul de exprimare, îi iubeşti părerile dar pe ea, ca persoană, ca fiinţă propriu-zis nu ştiu dacă merge să spui că o iubeşti.

 

   Sau mai nou, ne îndrăgostim de virtual? Unii cred că au uitat că Dumnezeu a pus suflet în fiinţe, nu în lucruri, calculatorul este un lucru, rezultă că nu are suflet. Suflet are persoana care îl manevrează dar nu poţi ştii ce se ascunde în sufletul ei, nu poţi ştii cum îi bate ei inima când vorbeşte cu tine dacă tu nici măcar nu ai văzut-o vreodată. În faţa calculatorului nu se nasc sentimente, se nasc emoţii şi este mare diferenţă între ele, sentimentul este de durată, emoţia este ceva scurt, trecător.

 

   Despre acest subiect mulţi îşi dau cu părerea şi din câte am văzut, balanţa se înclină spre răspunsul negativ când vine vorba de întrebarea: Relaţii la distanţă…da ori ba?

 

   Să o luăm treptat pt. că deşi nu am avut o relaţie de genul ăsta, mi s-a propus, dar na, cei care au propus au făcut-o de dragul jocului cu focul, ce poţi cere de la copii între 14 şi 16 ani, sau de la români plecaţi peste mări şi ţări care vor să surprindă câte o româncuţă spunând : „Mă întorc în România şi mă căsătoresc cu tine, vin acolo cu maşină şi cu bani, o să fim fericiţi, ne cunoaştem noi cu timpul”.

 

   Vezi poze pe un site gen hi5, my space, tagged sau mai ştiu eu ce, laşi un comentariu, două pt. că aşa îţi vine ţie în momentul ăla sau primeşti comentariu de la Ducă din luncă, schimbi id-uri de messenger, mai trimiţi câteva poze, încep discuţiile pe subiecte diverse, trece o zi, mai trece una şi uite aşa te trezeşti cu câte o picanterie dulce de la nenea Ducă ăsta. Se ajunge la întrebarea întrebătoare: „Ai prieten?” şi uite aşa în mintea fiecăruia se sădeşte câte un sâmbure pe care imaginaţia îl modelează după bunul plac.

 

   Urmează schimbul de numere de telefon, mai cu câr, mai cu mâr din partea unuia care e mai sceptic, dar care după ce se fâstâceşte şi îşi dă cu stângul în dreptul, cedează şi mută macazul pe tava cifrelor. Urmează cunoaşterea vocii celuilalt sau stilul de exprimare într-un sms, bine, nu la toată lumea, mie îmi place să analizez chestiile astea, ce dacă îţi trimite un sms unde spaţiul nu este prea mare, asta nu înseamnă că nu poate să scrie corect, sau asta nu înseamnă că trebuie să trimită sms din minut în minut cu: „Cu cine eşti? Unde eşti? Da ce faci, nu mai intrii pe net? Dar hai azi. Mai aştept mult după tine?”.

   Şi…toată chestia asta se finalizează cu o întâlnire reală, în care îl/o vezi face to face. Te aşezi la o masă şi comanzi ceva, îi observi gesturile şi reacţiile fără să te holbezi, îi vezi atitudinea pe care o are, vă plimbaţi şi te trezeşti că te ia de mână sau că îşi pune capul pe umărul tău. Timpul trece, se face seară şi ştii că trenul nu aşteaptă pe nimeni în gară, profiţi de fiecare moment şi îl savurezi din plin, vezi cum minutele trec şi niciunul nu îndrăzneşte nimic, îţi sună telefonul…

 

-         Alo, da mamă, sunt bine, cu prietenul. Da mamă, mai este o jumătate de oră şi pleacă trenul, să vină tata să mă ia din gară sau lasă, vin singură acasă. Stai calmă, e totul ok.

 

   Asta în cazurile când părinţii îşi lasă odraslele să plece să socializeze cu un străin în alt oraş, dacă nu, situaţia se schimbă…

 

-         Hai că mai vorbiţi voi, o să vă mai vedeţi, poate pierdem trenul, haide dragă.

 

   Şi uite aşa ajungeţi în gară, şi vrei ca trenul să aibă întârziere sau să se unească oraşele şi să fii alături de el, dar asta nu se poate, trenul vine şi nu se uită la voi că sunteţi doi tineri îndrăgostiţi lulea şi că este prima voastră întâlnire reală care aţi vrea să nu se termine aşa de repede. Un ultim semnal de plecare, te arunci în braţele lui şi îl săruţi deşi roşeşti şi palmele îţi transpiră iar inima îţi bate ca nebuna, surprins îţi „răspunde”, te cuprinde în braţe şi îţi şopteşte un: „Te iubesc”…şi acum tu ce faci? Cum să mai pleci acasă unde ştii că nu e el? Unde ştii că nu îţi mai şopteşte nimeni asta? Şi, totuşi…urci şi scoţi capul pe geam, îi faci cu mâna şi îi strigi: „Vorbim noi la telefon sau pe mess”.

 

   El se întoarce cu spatele şi pleacă, tu rămâi în tren şi te gândeşti la ziua petrecută împreună, ajungi acasă şi nu ai nevoie nici de apă, nici de mâncare, alergi repede la calculator şi vorbeşti cu el, cauţi repede în rucsac poza făcută în parc pe bancă şi o pui într-o ramă aproape de locul în care pierzi ore bune pe zi. Eşti obosită şi te arunci în pat, gândul îţi zboară tot la el, o lacrimă te mângâie, strângi rama la piept şi adormi visând la tabloul din gară cu voi doi.

 

   Povestea continuă, dar nu aş putea spune pe care dintre căi. O variantă ar fi ca relaţia să dureze mult timp, totul să fie bine, pace şi armonie, iar varianta cu numărul doi, unul dintre protagonişti să pună piciorul în prag şi să spună: „Stop! Aici punem punct, totul s-a terminat”. Povestea de mai sus este inspirată din realitate şi o ştiu de la o prietenă care încă este într-o relaţie de genul ăsta.

 

   Vara asta am tot auzit poveşti de genul ăsta, am tot văzut tineri care îndrăgostiţi fiind şi găsiindu-si sufletul pereche chiar dacă la mii de kilometrii, şi-au convins părinţii să îi lase să plece câteva zile cu persoana iubită la munte ori la mare, sau în cazul în care sunt majori, şi-au strâns bani şi au planificat totul pt. mica escapadă.

 

   Indiferent că se întâlnesc la un concurs, într-o tabără, pe internet, într-un vagon de tren, cei doi oameni care hotărăsc să fie mai mult de amici, trebuie să fie conştienţi de pasul pe care îl fac, de fapt prudenţă trebuie să fie prezentă în orice relaţie, dar o relaţie la distanţă implică mai multe lucruri, şi chiar sacrificii.

 

   Eu consider că o relaţie la distanţă în primul rând se bazează pe încredere şi pe sinceritate. Este dificil într-adevăr să mergi pe stradă, la o petrecere sau pur şi simplu să te uiţi pe geamul camerei şi să vezi un el şi o ea ţinându-se de mână, iar tu să stai şi să înghiţi în sec. Este greu să îl vrei aproape, dar să aştepţi weekendul viitor pt. că tocmai atunci vă puteţi întâlni…şi cu toate astea, este frumos să iubeşti, să ai parte de un sentiment înălţător şi în ciuda inconvenientelor cauzate de kilometrii care vă despart să te simţi în al nouă-lea cer.

 

   Într-o astfel de relaţie cred că cel mai dificil este să rezişti tentaţiei, când toţi în jurul tău sunt cu persoanele iubite şi tu mai eşti şi provocat. Toată lumea singură şi disponibilă ţi se poate părea crema cremelor şi eşti tentat să muşti din fructul oprit, poate o şi faci, că de’ nu ştie X-ulescu de la mii de kilometrii distanţă în ce club dansezi tu şi te unduieşti pe lângă unul.

 

   Tot într-o astfel de relaţie, partenerii nu trebuie să fie geloşi sau nu ştiu, să îşi înfrâneze gelozia. În momentul în care ai fost de acord cu o relaţie la distanţă ai ştiut că o să ai parte şi de avantaje şi de dezavantaje. Este dificil să ştii ce face partenerul de la Bucureşti să zic, când tu eşti în Harghita. El se poate întâlni cu oricine acolo, poate avea chiar o relaţie, chestiile astea se pot simţi, se pot observa, dar necesită ceva inteligenţă din partea unuia dintre parteneri, inteligenţă în sensul că cel care are o relaţie dublă ştie să joace teatru foarte bine, sau inteligenţă din partea persoanei care crede că este singura, unica iubire în viaţa partenerului, şi care începe să îşi dea seama de jocurile de culise.

 

   Este cu dus şi cu întorc ca în orice. Atunci când vă întâlniţi preţuiţi fiecare moment şi îl faceţi unic, nu există riscul apariţiei rutinei ca în cazul în care v-aţi vedea în fiecare zi, aveţi despre ce să discutaţi, despicaţi firul în patru, dar duă un timp situaţia s-ar putea dezechilibra şi fisurile în zid nu ar întârzia să apară, apar întrebările şi indoielile şi într-un final poate apărea declinul fără drept de apel.

 

   Citeam pe undeva: „relaţiile la distanţă sunt îngrozitoare. In fiecare zi esti nevoit să priveşti alte cupluri plimbându-se de mana, sărutându-se… şi nu mai ştii ce să faci ca să eviţi astfel de imagini. Cel mai uşor e să nu te bagi într-o astfel de situaţie.”…Cel mai uşor? Păi cum? De când dictăm noi inimi? Cei care au scris chestia asta se gândesc că inima măsoară fiecare metru sau kilometru care ne desparte de o altă inimă ce bate parcă în acelaşi timp cu a noastră? Tot pe undeva citeam că relaţiile la distanţă indiferent de durata lor, ar trebui să se concretizeze în ceva…dacă nu depind de durată, de căsătorie nu poate fi vorba aşa de devreme şi în toate cazurile, deci s-ar putea referi la ceva ce te-ar lega într-un fel sau altul de partener…ce? presupun că o garanţie de dragoste, concretizată în ceva mai mult decât îmbrăţişări şi săruturi.

 

   E, şi cu toate astea ce face o relaţie la distanţă să dureze? Cum am mai scris, în primul rând încrederea şi sinceritatea, apoi comunicarea, fie că este făcută prin sms-uri, sau prin alte metode cu ajutorul tehnologiei, răbdarea, angajamentul şi respectarea promisiunii de a nu juca dublu chiar dacă nu te vede, transformarea fiecărui moment atunci când sunteţi împreună în ceva ce o să uitaţi cu greu.

 

   Ochii care nu se văd se păstrează în amintire, dar nu se uită.

Mini excursie în 5

               

Încet, încet se duce şi luna august, se termină concediile de odihnă şi vacanţa elevilor, fiecare încearcă să iasă câteva zile să se recreeze la creieraşi, să facă un grătar, să mai joace o tablă sau să danseze pe un house nebun într-o discotecă de pe malul mării.

 

Cu cât datele se schimbă, parcă ieri era 20 iunie şi parcă mâine văd că e 15 septembrie, îmi dau seama cât de repede s-a dus şi vacanţa asta. Unii colegi îşi mai aduc aminte de mine şi intră aşa frumos în discuţie: „Bună Ana, scuze de deranj, ce faci? Auzi, tu ştii cumva dacă am avut ceva de scris sau de citit în vacanţa asta?”. Unii sunt aşa de preocupaţi de aspectul ăsta, încât după ce le spun că ar trebui să citim şi noi minim două cărţi, vin cu replica: „Aaa, bine, lasă că nu mai citesc nimic”. Mă mir de ce mai întreabă dacă nu vor să facă ce ar trebui, poate să zică şi ei că s-au interesat, cine ştie.

 

Duminica trecută am fost într-o excursie cu părinţii şi bunicii din partea mamei, la câţiva kilometrii de Craiova, la Targu Jiu, şi de acolo la mănăstirile Lainici şi Tismana, dar şi pe Cheile Sohodorului. Am avut un mic program şi pt. că am fost şi cu bunicii nu i-am plimbat pe unde aş fi vrut eu, aş fi mers până la Petroşani să îl revăd pe un forumist megastar, iar în Târgul Jiu m-aş fi întâlnit măcar 10 minute cu nea’ Costache. Next time…

 

La Lainici fusesem anul trecut cu colegii şi copii de la practică, iar la Tismana fusesem cu ai mei părinţi prin februarie când era zăpadă şi un frig de îngheţau pietrele. A fost frumos să compar peisajul care era în luna februarie, şi cel de acum, oamenii erau alţii, în februarie înfofoliţi din cap până în picioare, iar acum ca la plajă.

 

Mă uitam la mănăstirile astea cât sunt de frumoase, cât sunt de vizitate, de fotografiate şi de lăudate. Am văzut diverse personaje care calcă pragul mănăstirii cu mp3-ul în urechi, cu decolteul până la buric, cu cracii goi şi guma în gură, care după ce pupă icoanele sau se uită câteva secunde în interiorul mănăstirii, iasă afară şi încep cu pozele, vreau poză lângă fântâna asta, şi uite lângă chilia asta şi tot aşa, şi nu mă refer doar la copile cu vârsta între 13 şi 18 ani, şi copilaşii de 5-6 ani au nişte pretenţii şi nişte idei de stă mâţa în coadă, iar adulţii printre care mulţi dintre ei părinţi, sunt parcă luaţi de val şi uită şi de statutul de părinte şi de statutul de orice. La magazinul de la Lainici unde se vând icoane, cărţi, brăţări, lanţuri, brelocuri sfinţite, am asistat la câteva faze pe care aş fi putut să jur că le-am mai văzut într-un magazin în care copilaşul bătea din picior şi „schincea” că vrea nu ştiu ce maşinută sau robot.

 

Pe Cheile Sohodorului este superb, munte şi în stânga şi în dreapta, apa rece care te răcoreşte dacă faci puţină echilibristică pe câteva pietre, oameni care făceau grătare, alţii care dansau, alţii zgribuliţi de frig intrau în rulote şi îi vedeai cu ceva de citit în mână. Singurul lucru care nu mi-a plăcut a fost că este o singură bandă pe care circulă maşinile din ambele sensuri, şi mai e şi câte o serpentină, poţi face bum dacă nu ştii când să te opreşti şi dacă nu ştii pe unde să te bagi când îţi vine maşină din faţă.

 

Înainte să mergem la Tismana, ne-am oprit într-o poieniţă pt. picnic. Nu mare mi-a fost mirarea să văd hârtii, plase, sticle împrăştiate peste tot, că doar de, mâncăm, strângem pătura, ne urcăm în maşină şi plecăm mai departe, gunoiul îl strâng ăia de la salubritate, de ce naibii să luăm noi un sac menajer, să punem frumos toate hârtiile şi resturile, să îl luăm în portbagaj şi să le aruncăm într-un coş de gunoi? Prea greu. Tot la picnic erau şi doi căţei care aşteptau cuminţi o bucăţică de pâine, erau slabi şi neîngrijiţi, lăsaţi la voia întâmplării pe stradă. Le-am dat o pâine, au mâncat-o de nu a rămas, când le e foame cred că ar mânca şi iarbă.

 

Prin Târgul Jiu am stat puţin, am căutat o farmacie, un magazin să luăm apă şi cam atât. Aş fi fost curioasă dacă şi pe timpul verii se moare de foame ca în alte luni de la începutul anului, când am fost ultima oară acolo am căutat o pizzerie/un restaurant până mă întrebam unde găsesc mai repede un fast-food, deşi nu îmi place mâncarea de acolo. Oraşul seamănă mult cu Craiova, un parc, câteva facultăţi, maşini parcate şi pe stânga, şi pe dreapta, maneaua care zbiară dintr-o maşină cu geamuri fumurii, duduiţe îmbrăcate ca pe centură, dar parcă aerul este altul, nu e aşa de poluat, cel puţin la Bumbeşti, se simte aerul foarte curat.

 

Mie mi-a plăcut mini excursia asta, deşi sunt locuri mult mai frumoase în care poţi pleca, am ajuns la concluzia că România, ţara noastră e frumoasă, avem ce să vedem, păcat că nu ştim să apreciem, să protejăm locurile şi păcat că serviciile oferite de oamenii care au terase, restaurante, hoteluri, cabane, lasă de dorit, dar preţurile sunt de nivelul superior.

Leapşa

Nu mai ştiu pe unde am văzut leapşa asta, dar mi se pare funny aşa că m-am gândit să aibă parte şi blogul meu de ea. Trebuie să pun poze cu cana din care beau cafea, cum eu nu beau cafea, o să pun poze cu cana din care beau suc, apă, bineînţeles că pot să beau şi din alte căni, dar asta e preferata mea.

Later edit: vaca din cana mea se pare că are încă două surori, prin oraşe diferite. O soră este la Motănaş, alta la Andra.

Cine vrea şi are timp, poate să “fure” leapşa.

Recomandări şi mic concurs

Vă scriam ieri că o să vă recomand câteva bloguri sau articole. Chiar am de gând să fie ceva de genul unui concurs, cei care lasă comentarii să dea note “concurenţilor” de la 5 până la 10, la nota minimă şi maximă, vă rog să şi argumentaţi. “Concurenţii”, de asemenea, pot lăsa comentariu şi pot da note celorlalţi participanţi. Să începem:

 

1. Cel mai bun articol de pe blogul lui Gabi, după părerea mea, este acesta: „Vrabia mălai visează”, este vorba despre unul dintre visele lui, vă invit să citiţi. Şi, aş mai recomanda şi cele 5 articole de la poveste.

2. Dacă vreţi să vă relaxaţi în faţa calculatorului, să vă descreţiţi frunţile, citiţi aşa cum zice ea, “aberaţiile” de pe acest blog. Eu recomand “Vacation“.

3. Cel mai controversat articol de la Iulianmd, “Un moment ca ăsta“.

4. “About friendship“, de pe acest blog.

5. “Altă povestioară“, de aici.

6. “Părinţii de azi, copii de mâine“, de pe blogul Oanei.

7. “În drum spre al doilea…cuprinsul“, de la miraje.

8. “O viaţă împreună“, toate capitolele.

9. De la .Laluca., “De ce?.Dacă…”

10. “Dulceaţa amărâtului timp“, de pe blogul Andrei. Trebuie să îi spun de două ori felicitări, o dată pt. acest articol pe care l-am recomandat, şi încă o dată pt. titlul ales.

11. “Relaţia fată-băiat sau cât de involuaţi sunt unii“, scrisă de Răzvan.

 

 

O să continui azi sau mâine cu recomandăririle, dar o să recomand atunci un blog care să fie citit de la a până la z sau na, cât mai multe articole. Sper să vă placă ce o să citiţi, şi să lăsaţi şi comentariu cu ce v-a plăcut sau nu.

Mulţumesc

Trebuie să îi mulţumesc lui Gabi, pt. că datorită lui am blogul pe wordpress. Trebuie să îi mulţumesc Alecsei care m-a ajutat cu detaliile tehnice şi nu numai, pt. a face blogul să arate bine.

 

Apoi, trebuie să le mulţumesc tuturor celor care îmi lasă comentarii, care îmi citesc articolele şi celor care m-au adăugat în blogroll.

O mare de idei

Scriam într-un articol că atunci când merg la practică, mereu aud întrebarea adresată elevilor de către doamna învăţătoare: „Ce vreţi voi să vă faceţi când o să fiţi mari?”. Răspunsurile nu întârzie să apară şi aud: „Doctoriţă”, „Dansatoare”, „Cântăreaţă”, „Poliţist”, „Fotbalist” etc.

 

Mă gândesc în acele momente ce răspundeam eu când aveam vârsta lor, culmea e că răspunsul de atunci, coincide cu cel de acum: profesoară. Dacă îţi doreşti ceva cu adevărat, se spune că o să îl ai, că nu există nu pot, ci nu vreau.

 

Cunosc câţiva oameni care în viaţă nu şi-au ales ei carierele, au terminat generala şi au dat la un liceu pt. că aşa au vrut părinţii sau acolo s-a nimerit să îi repartizeze media, apoi, la facultate tot opţiunea părinţilor, după acea sătui de lucruri pe care nu le suportau au decis să îşi aleagă un drum pe care să meargă singuri, fără opţiuni şi influenţe, ori, alţii, au continuat aşa şi au ajuns să fie ingineri, contabili deşi ar fi vrut să fie reporteri ori simplii vânzători la un magazin dintr-un cartier mai puţin populat.

 

După părerea mea este foarte important să ştim ce vrem, ce ne dorim., să avem schiţate scopuri şi obiective, să fim ambiţionaţi de luminiţa de la capătul tunelului şi după atâta muncă să fim recompensaţi de ceva. De multe ori în viaţă trebuie să ştim să punem piciorul în prag, să refuzăm, să luăm taurul de coarne, să fim independenţi şi să nu ne fie frică de noi experienţe, să avem încredere în noi şi să credem în şansa noastră.

 

De ce să ne plafonăm învăţând doar literatură şi să nu ştim noţiuni elementare din matematică, de ce să strâmbăm din nas la un curs de informatică pt. că tocmai ieri ne-am înscris la un curs de arte? De ce să nu vedem mai sus de vărful piramidei, de ce ne este teamă să trecem la următorul nivel sau ne lăsăm influenţaţi ori îi lăsăm pe alţii să decidă în locul nostru? Oare mai târziu nu o să regretăm pt. că nu am ştiut să fim impunători şi să spunem albă sau neagră?

 

Decizii, îndoieli, gânduri care nu te lasă să dormi, păreri, variante, opţiuni, interpretări multiple, argumente, cuvinte, discuţii, foi albe, schiţă neterminată, poveste fără sfârşit, struguri acri, copaci fără frunze, ploaie de vară, dezordine în poşetă, fotografie alb negru, melodie care îţi răsună în boxe, patru pereţi, un căţel sperios, ochi mari şi negri, dor de ducă la plimbare…

Monştrii minţii

Mintea umană este un sistem complex. Memoria, imaginaţia, atenţia, limbajul, toate au legătură cu sistemul complex care defineşte un om.

 

Multe se învârt în jurul psihicului, o gândire pozitivă poate vindeca multe, cu voinţa poţi mişca şi munţii din loc, şi am putea continua lista, dar ce se întâmplă la nivelul psihicului uman când se declanşează o altă stare decât cea normală, ce se petrece când intervine sentimentul de frică?  Frica este o stare de nelinişte şi tulburare, provocată de un pericol real sau imaginar, iar când aceasta trece de o anumită intensitate, putem vorbi despre o fobie.

 

Fobiile simplu sunt cele mai frecvente, şi anume: fobia de insecte, injecţii, şerpi, sânge, fenomene naturale. Fobiile sociale pot acapara o persoană şi o pot mânui ca pe o păpuşă, o pot izola de societate.

 

Nu orice spaimă de moment poate fi catalogată ca o fobie. Atunci când o persoană refuză să facă un anumit lucru în repetate rânduri, când vorbeşte despre acel lucru se observă o anumită schimbare în tonul vocii, în comportament, în gesturi sau când are senzaţia de pierdere a controlului, când face un atac de panică, atunci am putea bănui că este vorba despre o fobie.

 

Vestea bună este că aceste fobii se pot trata cu ajutorul medicamentelor, psihologului sau psihoterapeutului, dar ele pot fi învinse şi cu voinţa, cu autoeducarea.

 

Mie îmi este frică de ace şi de medici. Când ştiu că trebuie să merg la medic, toate noaptea nu mai dorm iar în ziua cu pricina parcă am fluturi în stomac, îmi e ameţeală, şi când intru în cabinet, am o strângere de inimă. Cât despre ace, le urăsc, le accept doar la şcoală când trebuie să facem nu ştiu ce vaccinuri, atunci nu comentez, în rest, Doamne fereşte să am nevoie de injecţii sau să trebuiască să mi se recolteze sânge.

 

Prin iunie am fost cu o colegă la un laborator de analize să o încurajez, n-am avut treabă, am avut grijă de ea, am ţinut-o de mână şi a mers totul bine, pt. ea. Pt. mine…am început să transpir şi să trec prin toate culorile posibile şi imposibile văzând acul ăla care era în vena ei. Mă gândesc cu groază la talonul ăla care aşteaptă undeva printr-un sertar al biroului şi sunt conştientă că la anu’, cel tărziu în luna aprilie trebuie să merg să îmi fac analizele.

 

Nu ştiu de unde atâta frică pe mine, nu m-a speriat nimeni în copilărie cu: „Dacă nu mănânci tot, mergem la doctor să faci injecţie”, dar până la 4-5 ani am făcut numai penicilini din cauza roşului în gât, nu erau atunci siropuri şi pastiluţe colorate şi dulci pt prichindei.

 

Poate unii se gândesc că frica asta nu îşi are niciun rost la vârsta asta, că nu are logică, dar ce aş putea să spun? Vouă vă este teamă de ceva?

Anunţ

Pentru vizitatorii şi pt. cititorii fideli, vreau să fac un anunţ. După ce o să scriu câteva articole la care m-am gândit demult, o să lenevesc o perioadă, blogul o să fie în vacanţă, o să fie în comă sau cum vreţi voi să spuneţi. O să vă las să recitiţi câteva articole pe care eu le consider mai reuşite şi o să vă las să vă bucuraţi de ce a mai rămas din luna august, de vacanţă, de prieteni, de micile plăceri ale vieţii că tot scriam despre asta.

 

O să revin din când în când cu recomandări muzicale sau cu câteva recomandări în ceea ce priveşte lumea virtuală, câteva bloguri sau articole care merită citite. În rest, sănătate, aveţi grijă de voi şi toate cele bune.

Back sau ba

Duminică seara am ajuns acasă de la bunici, de la ţară. Am avut parte de 3 zile în care singurele lucruri „tehnologizate” care îmi aduceau aminte de calculatorul de acasă erau telefonul şi mp3-ul. Au fost 3 zile în care am avut timp pt. mine, în care am citit, am ascultat muzică, am vorbit cu oamenii, am observat comportamente, am încercat să înţeleg mentalităţi şi concepţii, în care am meditat la multe subiecte, în care am revăzut cu ochii minţii imagini şi întâmplări din perioada când străbunica mea trăia şi când totul pt. mine se învârtea în jurul ei când eram în acel loc.

 

În fiecare seara ne adunam la poartă, de la 10 la 35 de ani, băieţi, fete, am stat de vorbă, subiecte cât mai diverse, de la banalul ce mai faci şi până la echipa de fotbal x sau y.

 

Viaţa la ţară e altfel, o simţi, o trăieşti, vezi că nu trece pe lângă tine. Când apare soarele, cocoşul din coteţ începe să cânte în semn de neaţa’, hai trezirea, gata cu lenevitul. Începi prin curte, fie că îi dai mâncare pisicii sau duci vacile pe câmp la păscut ori le dai un braţ de fâm, te implici în activităţi. După ce potoli animalele, te mai gândeşti la foame, sete, cafeluţa de dimineaţă şi ştirea de la radio, apoi începi, faci mâncare, speli vase, mături, faci curăţenie prin casă, mai pleci pe la un vecin, iar lista e lungă şi se încheie seara pe la 22 sau 23 în faţa televizorului sau citind ceva.

 

Sinceră să fiu mi-ar fi plăcut să mai rămân, dar din diverse motive nu am putut, oricum, luna asta mai merg pe acolo, măcar câteva zile. Sâmbătă am sunat-o pe prietena mea din Bucureşti(Flor), şi am rugat-o să îmi verifice adresa de mail, ştiam că trebuia să răspund la o întrebare, şi eram curioasă dacă a mai lăsat cineva comentariu pe blog, dacă am primit vre-un mail la care trebuia să răspund urgent.

 

Era lângă mine un prieten şi îmi zice: „Nu poţi lăsa netul, nu?”. Am zis că pot trăi şi fără, dar acum eram curioasă să ştiu ce mai e prin mail. A venit vorba de bloguri, i-am explicat eu cam cum stă treaba cu chestiile astea şi a înţeles. Mi-a venit şi cu o întrebare: „Care este blog-ul preferat? Sau care este cel mai interesant proprietar de blog?”.

 

La întrebarea asta nu mă aşteptam, dar i-am răspuns rapid: deşi nu ai intrat niciodată acolo, îţi pot povesti câte ceva pe scurt ca să îţi dai seama, este vorba de blog-ul lui Motănaş. Nu ştiu câţi ani are, unde lucrează, dacă e căsătorit ori ba, dacă are copii, nu sunt importante chestiile astea mereu…l-am descoperit din întâmplare, comenta pe un alt blog şi am dat şi eu click să văd ce scrie Motănaş…deşi nu am văzut nicio poză, habar nu am cum arată, cum se comportă în realitate, cum acţionează, de la primul articol pe care l-am citit am observat că scrie sincer. Poate că, sinceritatea este lucrul pe care îl apreciez cel mai mult la un om, şi chiar dacă este vorba de sinceritate în scris, de multe ori îmi dau seama cine scrie sincer şi cine bravează. În realitate, îmi e mult mai uşor, o simplă privire în ochii unui om şi ştiu totul.

 

Prietenul ăsta era un pic debusolat, cum, laşi comentarii, îţi place modul lui de exprimare/scriere şi nu l-ai întrebat câţi ani are sau nu ai încercat să „vorbeşti” şi în privat, nu numai pe blog cu el? I-am zis că nu…, dar dacă am vreodată o întrebare, o nelămurire, dacă am nevoie de vre-un sfat, sunt convinsă că pot apela la el, aşa îmi lasă mie impresia, că este un om normal, cu capul pe umeri şi pe care poţi conta.

Ieri, am aflat şi vârsta Motănaşului(nu o spun), mă cam gândeam la anii aia, era ceva în jurul acelui număr, dar nu eram sigură, aşa că am întrebat. În rest, ce pot spune? Dacă nu v-am convins, luaţi de citiţi.

 

Revin la subiectul: la ţară. Este o poiană şi demult nu mai văzusem băieţii să joace un fotbal acolo, acum am avut ocazia să mă aşez pe iarbă şi să fac poze, să îi văd cum aleargă de colo-colo după minge, cum se enervează că le-a picat mingea într-o baltă plină cu stuf sau cum e să dai cu bicicleta din groapă în groapă pt. că primarul a uitat pe acolo de asfalt.

 

Şi totuşi, lipseşte persoana pt. care mergeam, îmi lipseşte mâncarea făcută de ea…

Eu vă recomand, dacă aveţi bunici, străbunici la ţară, nu m-ai staţi pe gânduri, măcar 2 sau 3 zile staţi pe acolo.

“Oraşul e profund…oraşul ne învaţă să nu mai zâmbim…oraşul ne învaţă mereu să fugim”…Vama Veche - Alt oraş